Expertizarea medicală şi recuperarea capacităţii de muncă angajaţilor cu boli profesionale

Forţa de muncă este una din avuţiile cele mai importante ale unui popor. Gospodărirea acesteia este de natură să-i asigure bunăstarea.

Evaluarea capacităţii de muncă şi încadrarea într-un grad de invaliditate nu reprezintă un scop în sine, ci reprezintă doar o etapă a procesului de recuperare, în care se asigură condiţiile de subzistenţă a individului (prin indemnizaţia de invaliditate) şi tratamentul recuperator corespunzător, în așteptarea recuperării capacității de muncă și revenirii la locul de muncă.

Colaborarea dintre medicul expert al asigurărilor sociale și medicul de medicina muncii este prevăzută în HG 355/2007, art.12, alin. 2: „Toate cazurile de inaptitudine medicala permanenta vor fi rezolvate de catre medicii de medicina muncii în colaborare cu medicii de expertiza capacitatii de munca, care se vor informa reciproc asupra rezolvarii situatiei de fapt. “

Evaluarea capacităţii de muncă şi stabilirea gradului în care capacitatea de muncă poate fi recuperată după boli profesionale sau accidente de muncă se realizează de către medicul expert al asigurărilor sociale prin cabinetele şi oficiile judeţene de expertiză a capacităţii de muncă pe baza:

• diagnosticului clinic stabilit de medicul de medicina muncii (în cazul bolilor profesionale) sau a medicului specialist curant (în cazul accidentelor de muncă)

• diagnosticului funcţional, care reprezintă, de fapt, o estimare a gradului tulburărilor funcţionale, pe baza examenului clinic şi paraclinic, generate de boala sau accidentul care a produs invaliditatea, diagnostic funcţional stabilit de către medicul expert al asigurărilor sociale.

Acest medic are obligaţia să efectueze verificarea elementelor pe bază cărora s-a stabilit diagnosticul clinic, confruntând documentaţia medicală de fundamentare întocmită de medicul curant propunător de pensie cu criteriile necesare pentru precizarea diagnosticului respectiv.

Aceste criterii sunt stabilite de Ministerul Sănătăţii şi au la bază Clasificarea Internaţională a Maladiilor (CIM 10), respectiv criteriile stabilite de forurile ştiinţifice autorizate.

În cazul bolilor profesionale, diagnosticul trebuie confirmat de către Direcţia de Sănătate Publică şi (după caz) de Comisia de Pneumoconioze. În cazul accidentelor de muncă, este necesar să existe procesul verbal de cercetare al accidentului de muncă, întocmit de Inspectoratul Teritorial de Muncă.

În ceea ce priveşte diagnosticul funcţional, acesta se elaborează ţinând cont de elemente clinice şi paraclinice de cuantificare a tulburărilor funcţionale pe 5 trepte de intensitate, criterii elaborate separat pentru fiecare afecţiune, sau aparat. Sistemul de cuantificare este conceput astfel încât să faciliteze elaborarea diagnosticului capacităţii de muncă.

Cumulul de afecţiuni invalidante, pe lângă boala profesională sau consecinţele accidentului de muncă, obligă la ierarhizarea afecţiunilor respective în raport cu importanţa lor în determinarea incapacităţilor, dar cu păstrarea diagnosticului de boală profesională sau accident de muncă pe primul loc, dacă aceasta a fost afecţiunea care a determinat iniţial invaliditatea.

Stabilirea nivelului incapacităţii adaptative la activităţile profesionale şi viaţa cotidiană se face în procente de incapacitate, deduse din nivelul deficienţei funcţionale şi al elementelor de investigaţie socială care atestă aceste incapacităţi adaptative.

Răspunderea medicului expert al asigurărilor sociale în declararea aptitudinii parţiale sau totale de muncă a unei persoane cu anumite deficienţe este deosebită şi de aceea ea trebuie susţinută pe următoarele elemente obiective:

• particularităţile de vârstă şi sex

• bilanţul morfologic care evidenţiază tulburările integrităţii corporale

• bilanţul funcţional cu evidenţierea capacităţii de prestaţie fizică, psihică şi intelectuală a persoanei în cauză şi limitele acestora

• cunoaşterea nivelului de pregătire generală şi de pregătire profesională, ruta profesională a persoanei expertizate

• compararea capacităţii adaptative cu solicitările muncii profesionale sau ale unui anumit loc de muncă

• cunoaşterea posibilităţilor de absorbţie a forţei de muncă de către piaţa muncii

Bilanţul morfologic al diferitelor tulburări de statică, locomoţie şi gestualitate necesită pentru a indica reluarea activităţii:

• un nivel mai înalt de şcolarizare şi profesionalizare, care să excludă prestarea unor activităţi fizice de solicitare a unor segmente de corp sau de ortostatism, locomoţie sau gestualitate, după caz;

• cunoaşterea gradului de adaptare şi compensare a tulburărilor morfologice pe care le are cel în cauză

• posibilitatea de a adapta locul de muncă la capacitatea de prestaţie a individului, asigurându-i o productivitate apropiată de normal

• comprehensiunea colectivului de muncp, acceptarea şi integrarea deficientului

Sunt contraindicate locurile de muncă în care se periclitează starea de sănătate, agravează deficitul de gestualitate sau de statică şi locomoţie sau predispune la accidente de muncă.

Bilanţul funcţional al capacităţii de prestaţie fizică este deosebit de necesar pentru cunoaşterea nivelului posibil de încărcare energetică profesională. Pentru aceasta se realizează probe de efort în trepte care indică nivelul capacităţii adaptative a organismului la un anumit nivel de prestaţie energetică, la care trebuie să se adauge consideraţiile legate de încărcările suplimentare ale mediului de muncă.

Cunoaşterea nivelului de pregătire generală şi profesională, precum şi ruta profesională a persoanei este absolut necesară, întrucât cu cât nivelul de pregătire este mai ridicat, cu atât este mai uşor, în condiţiile noilor tehnologii, să se realizeze readaptarea la muncă sau însuşirea unei alte calificări prin cursuri scurte de recalificare. Tocmai lipsa de pregătire reprezintă adesea handicapul cel mai greu de depăşit în reluarea muncii.

Din ruta profesională se pot trage concluzii asupra posibilităţii îndeplinirii unei activităţi compatibile cu starea prezentă a deficientului, chiar dacă ea nu corespunde cu ultima muncă efectuată. Un stagiu scurt de reacomodare cu activitatea repsectivă îl poate face din nou apt de muncă. Nu trebuie uitat că experienţa profesională dobândită este de natură să prevaleze asupra unei reduceri performanţiale actuale.

Compararea potenţialului morfologic şi funcţional cu solicitările muncii profesionale ale unui loc de muncă se bazează pe cunoaşeterea efectivă a locurilor de muncă disponibile, a condiţiilor tehnologice şi de mediu în care se desfăşoară munca. Legislaţia românească în vigoare obligă invalidul să se supună acţiunilor de recuperare, dar nu prevede în mod expres şi obligaţia factorilor implicaţi în recuperare, în special a organizatorilor procesului de producţie, a patronilor, de a reîncadra în muncă aceşti deficienţi.

Aspectele de vârstă şi sex pot fi limitative, mai ales atunci când se pune problema reorientării şi recalificării profesionale.

Cunoaşterea posibilităţilor de absorbţie a forţei de muncă şi cerinţele pieţei muncii reprezintă o etapă importantă care poate fi realizată numai prin legătura permanentă cu Agenţiile Judeţene de Ocupare şi Formare Profesională, cu angajatorii, cu medicul de medicina muncii din unitatea în care ar urma să se facă încadrarea.

Prognosticul de recuperabilitate se face pe baza următoarelor criterii:

• criterii medicale – stadiul de evoluţie al bolii, reversibilitatea leziunilor, complicaţii li gradul tulburărilor funcţionale, respective răspunsul la tratament;

• criterii psihologice – particularităţile de personalitate ale bolnavilor, reacţia psihică faţă de boală, motivaţia pentru muncă, pentru profesie;

• criterii sociale – problemele sociale, familiale şi generale şi gradul de înrâurire asupra motivaţiei;

• criterii profesionale – posibilitatea reîncadrării în muncă, condiţiile de muncă, sarcina de muncă, noxele profesionale existente;

În cazul în care prognosticul este favorabil, se întocmeşte un plan de recuperare care trebuie, după caz, să cuprindă măsurile medicale, profesionale şi sociale necesare pentru realizarea obiectivelor recuperării.

Întocmirea unui plan de recuperare cuprinde acţiuni medicale (propuse de medical curant), acţiuni profesionale (reorganizarea şi amenajarea locului sau programului de muncă, în colaborare cu conducătorul locului respective de muncă, schimbarea locului de muncă, eventual recalificarea lui) şi acţiuni sociale (care privesc persoana afectată şi familia acesteia). Aceste acţiuni presupun o bună investigaţie medicală, psihologică şi socială, astfel încât cheltuielile pentru recuperare, care reprezintă o investiţie, să ducă la rezultatele scontate, adică reintegrarea socio-profesională a persoanei cu deficienţe.